Þara de origine a karateului este Okinava, cea mai mare insulã din arhipelagul Rjúkjú. Istoria insulei a fost în mare parte determinatã de poziþia sa geograficã, cultura fiindu-i influenþatã de cea chinezã ºi japonezã.
Baza karate-ului au constituit-o tehnicile de luptã practicate cu mâna liberã din China secolului al VII-lea.  Conform povestirilor istorice, în jur de 520, un cãlugãr din India Bodhidarma (numele sãu japonez era Daruma) a pornit la drum cãtre China, ajungând dupã o lungã cãlãtorie la mãnãstirea Shaolin din munþii Sung (denumirea japonezã Shorin-ji), din þinutul nordic Honan.

Conform învãþãturii sale, trupul ºi sufletul omului sunt nedespãrþite. Pentru practicarea tehnicilor proprii de meditaþie, a dezvoltat o serie de miºcãri corporale, care s-au dovedit foarte eficiente în dezvoltarea condiþiei fizice a cãlugãrilor. Aceste tehnici încã nu se puteau numi tehnici de luptã. Dar mai târziu, în vâltoarea evenimentelor istorice, aceºti cãlugãrii s-au simþit nevoiþi  sã-ºi apere singuri mãnãstirile, tehnicile cãpãtând astfel un adevãrat caracter de luptã.

La formarea luptei libere japoneze au contribuit mai mulþi factori. Astfel, „mâna okinawa" (okinawa-te)  s-a dezvoltat pe insula Okinawa, în mod cu totul special. Rãspândirea acestui stil de luptã a fost în mare mãsurã facilitatã de ordonanþa regalã din 1349, care a interzis persoanelor civile purtarea oricãrui tip de armã. În  1609, dupã ocuparea Japoniei, purtarea armelor a fost interzisã pentru toþi locuitorii insulei Okinawa. Astfel, participanþii la lupta de rezistenþã împotriva japonezilor au fost nevoiþi sã se foloseascã de mijloace obiºnuite de lucru, astfel fiind "inventat” armamentul cu totul specific al locuitorilor insulei Okinawa. Aceastã modalitate de utilizare a mijloacelor obiºnuite de lucru, a devenit parte integrantã a stilului de luptã cu mâna liberã, care a început sã se dezvolte individual de-a lungul traseelor comerciale care porneau din China, în mare parte ºi datoritã faptului cã localnicii au început sã integreze stilurile de luptã chineze în arta lor proprie de luptã. Dupã unificarea cu Japonia, pe insulã a fost permisã din nou practicarea artelor marþiale, acest lucru fiind considerat o contribuþie la sporirea progresului general. În 1903 predarea tehnicilor karate-jutsu a intrat în programul educaþiei oficiale, în 1932 karate ajungând sã fie predat ºi în Japonia. La început se practicau 3 stiluri de karate : stilurile Shuri, Naha ºi Tomari.

Pãrintele oficial al karate-ului modern este Funakoshi Gichin. Datoritã eforturilor sale, karate-ul a devenit accesibil ºi marelui public.  Aducând anumite schimbãri în desfãºurarea antrenamentelor (modificând în special exerciþiile denumite kata) Funakoshi a simplificat tehnicile, fãcându-le accesibil tuturor oamenilor - atât tinerilor cât ºi celor mai vârstnici, atât femeilor cât ºi copiilor. Între timp, el a publicat nenumãrate cãrþi despre "karate-do", adicã despre calea karate-ului. Datoritã acestor cãrþi, arta karate-ului s-a rãspândit pe întreg teritoriul japonez. În 1935 s-a deschis oficial în Japonia primul dojo (salã de antrenament) independent de karate, cu inscripþia Shoto-kan pe uºa de intrare. În 1955 a luat fiinþã Asociaþia Japonezã de Karate (JKA), numãrând pe atunci doar câþiva membrii ºi instructori, instructorul principal fiind Funakoshi.